Când mi-a propus Michelle să scriu despre acest subiect primul meu gând a fost:

Greșeli! Multe greșeli am făcut!

Iar de aici au ieșit la iveală o mulțime de “comori” ascunse în subconștientul meu. Aceste “comori” nu sunt altceva decât credințe limitative preluate din exterior și cărora le-am dat puterea să mă conducă în viață.

Când m-am apucat să scriu acest articol mi-am dat seama că sunt mult prea multe de spus în câteva cuvinte pentru a descrie tot procesul prin care am trecut. Așa că am luat decizia să scriu doar despre concluziile mele legate de ce am învățat până acum (învățarea continuă în fiecare zi petrecută cu fiica mea).

Cea mai importantă lecție pentru mine până acum, valabilă în orice relație aș avea cu oricine, este:

Motivul pentru care ceilalți nu sunt receptivi la ceea ce spun este pentru că vreau să le IMPUN ceea ce spun.

Și aici nu vorbesc de situațiile ce implică siguranța fizică (pericol de rănire fizică și/sau mentală imediată sau pe termen lung). Nu. Aici mă refer la situațiile în care ceea ce vreau să facă celălalt vine dintr-un spațiu de frică, de validare a mea.

De multe ori, mai ales la începuturile mele ca mamă, m-am surprins că făceam un efort mult prea mare pentru a “educa” copila așa cum credeam eu că este mai bine și în folosul ei. Viața la schimb mi-a arătat, clar și puternic, că ceea ce credeam a fi pentru binele copilei era defapt opusul. Și nu doar că era opusul dar și o ocazie excelentă de a descoperi cine sunt eu.

De ce spun asta?

Pentru că totul, în interacțiunile noastre cu ceilalți, este despre noi. Mai ales în relația cu copiii noștri. Ei sunt oglinzile noastre.

Am realizat că eu de cele mai multe ori reacționam și nu acționam. Am început astfel să devin din ce în ce mai mult un părinte conștient. De exemplu, când copila mea avea un tantrum am început să nu mai reacționez pe baza convingerilor mele limitative. Am învățat să mă dau un pas în spate (la propriu de cele mai multe ori) și să stau în Observator. Adică, să las să se manifeste acea situație aducând în conștient faptul că nu are legătură cu mine. Nu este personal. Copila doar vrea să mă facă atentă la ceva. Fie nu am petrecut suficient timp cu ea, fie este obosită, îi este foame, fie nu a avut suficient timp să se joace etc. Astfel îmi pun întrebarea: Care este nevoia ei? Abia apoi trec la acțiune.

De cele mai multe ori, nevoia copilei mele este de îmbrățișare.

Dar să revin la acel “prea” mult pe care l-am aplicat de multe ori în a “educa” copila din dotare prin a-i cere să mă asculte. În primul rând, tot ce este cu “prea” nu este în regulă pentru că ajungi de cele mai multe ori să încalci libertatea celuilalt prin abuz fizic, emoțional sau mental. Cum pot afla că e prea mult? Prin observare. Dacă a mea copilă îmi dă mesaje (verbale sau non-verbale) că nu vrea să mă implic în ceea ce face, sau nu vrea să fac în locul ei atunci stau deoparte.

Nu din prima și nu total.

Cum adică nu din prima și nu total? Simplu.

Mă asigur întâi că ceea ce se întâmplă în jur este un cadru propice pentru ca eu să fiu auzită (opresc muzica, radioul sau orice alt zgomot perturbător). Sunt atentă la ceea ce face în acel moment și o abordez dintr-o poziție fizică care să-i permită contactul vizual cu mine. Spun o dată ceea ce vreau ca ea să facă. Dacă nu sunt băgată în seamă sau nu zice nici da nici nu, atunci mai spun încă o dată ce vreau să facă. Atât!

Dacă necesită ca eu să mai spun de la a 3-a oară în sus atunci eu încalc liberul ei arbitru și va face doar pentru că așa vreau eu. Chiar dacă știu, conștient, că este “pentru binele ei” înseamnă tot o încălcare a liberului arbitru.

Când nici a doua oară nu mă ascultă pentru mine reprezintă o ocazie minunată să descopăr ceva nou despre mine (îmi pun întrebări legate despre adevărata mea intenție) dar și despre a o învăța pe ea cum să ia decizii sănătoase ei. Putem începe o negociere, pot transforma cerința mea într-o joacă, pot să îi clădesc încrederea în sine prin a o provoca să stabilească ea un plan de a ajunge la acea cerință a mea etc.

În concluzie, tot ceea ce fac eu ca mamă, când copila nu mă ascultă este să mă “ascult” mai întâi pe mine (aflu intenția mea din spate pentru care solicit acea cerință) și apoi învăț împreună cu copila prin greșeli, prin observare, prin joacă, prin conectare la momentul prezent.

Să vă fie de folos!